Eseu-Definitii-Peisaj

DEFINIȚII  ALE  PEISAJULUI  GEOGRAFIC

Peisajul reprezintă o componentă fundamentală a patrimoniului natural şi cultural european, incluzând valori naturale, istorice, etnografice, practici agricole, aspecte ce definesc identitatea umană europeană (CCMESI, 1996).

Peisajul geografic este un concept interdisciplinar, o rezultantă a factorilor naturali şi a celor sociali, fiind supus în permanenţă modelărilor naturale şi socio-culturale.
Peisajul este dependent de noţiunea de mediu, acesta devenind partea materială a mediului ce manifestă şi un caracter funcţional imprimat de factorii energetici, mecanici, trofici, această componentă funcţională fiind numită ecosistem. Astfel, din punct de vedere ecologic, peisajul va fi reprezentat de o diversitate de ecosisteme ce interacţionează.

Şcoala franceză a adoptat termenul de paysage, cea anglo-saxonă pe cel de landscape, termeni ce au fost preluaţi ulterior de alţi geografi.

Şcoala americană lansează conceptul de ecologie a peisajului (landscape ecology) încercând să definească un model de organizare naturală a componentelor teritoriale coroborate în sens fizic, biologic, social.

În analiza mediului geografic, peisajul ocupă un rol fundamental, având o încărcătură aparte. Între peisaj şi mediu se stabileşte un raport de subordonare, astfel încât pentru o bună înţelegere a acestui raport devine necesară definirea noţiunii de geosistem.
Geosistemul este „un sistem deschis, un întreg alcătuit din elemente corelate ale naturii, supus legilor naturii, acţionând în învelişul geografic” (Soceava, 1963, citat de Roşu, Ungureanu, 1977, p. 77). Prin urmare, orice dezechilibru în geosistem aduce modificări în peisaj, iar afectarea peisajului duce la dereglări în geosistem. Astfel, noţiunea de peisaj se afirmă ca una complexă, dinamică, devenind o entitate istorică caracterizată de o anumită convergenţă ce îi asigură stabilitatea interioară, dar şi de divergenţa de care depinde evoluţia acestuia (Mac, 1990, p. 9).
Peisajul reuneşte elemente geografice precum: potenţialul ecologic (elementele abiotice) şi exploatarea biologică (grupările vegetale şi animale), respectiv utilizarea antropică (Tudoran, 1976, p. 25).

Peisajul geografic se afirmă ca un sistem deschis, cu o funcţionalitate complexă, importantă fiind capacitatea de autoreglare. Este important faptul că peisajul se află într-o permanentă evoluţie datorată  internalităţilor şi externalităţilor de mediu, ce asigură un schimb continuu de energie şi informaţie în cadrul peisajelor.

Prin urmare, după aspectele reliefului pot exista: peisaje de munte, de deal, de podiş, de câmpie, deltaic, etc. Vegetaţia poate determina un peisaj de pădure, sau de stepă, de silvostepă, de tundră, etc, apa diversifică peisajele în: peisaje marine, lacustre, litorale, glaciare, etc.
Un rol important în impunerea peisajelor îl are activitatea umană care dă peisaje agricole, peisaje industriale, peisaje urbane, peisaje rurale, peisaje turistice, etc. La modul general, acestea se pot împărţi în două mari categorii: peisaje naturale (cu o intervenţie minoră a omului) şi peisaje artificiale (unde omul şi-a pus amprenta asupra elementelor naturale), peisajul urban făcând parte din această categorie.

Peisajul este o porţiune dintr-un spaţiu, este o rezultantă a interacţiunii în timp între mediul fizic iniţial şi acţiunea omului. Deci la integrarea elementelor aflate în interacţiune se adaugă dimensiunea istorică,  scara şi organizarea vieţii umane, precum şi dezvoltarea acesteia.

Termenul folosit de unele scoli geografice, adesea sub forma de peisaj geografic, pentru a indica un tip sintetic de mediu, (sau o portiune a invelisului geografic), care se diferentiaza de celelalte printr-o grupare proprie a elementelor componente (relief, clima, ape, sol, vegetatie, fauna si chiar activităţi omenesti legate de mediu). În acest sens, peisajul este identic cu mediul geografic. Adesea însă, noţiunea de peisaj subliniază, sintetic, o anume trăsătură a mediului, respectiv pe aceea care apare, sau chiar este, hotărâtoare pentru imaginea sa, vizuală, exterioară (cum ar fi: vegetaţia, relieful, elemente ale activităţii umane); în acest context, peisajul este definit ca o parte omogena a spatiului de la suprafata Terrei, caracterizata printr-un element dominant de mediu si care exteriorizeaza sau reflecta vizual o anume structura interna, rezultata dintr-o serie de relatii si actiuni ale factorilor de mediu. Exemple: p. de savana, de munte, agrar etc. Peisajul reprezintă deci aspectul extern calitativ al mediului, care apare din combinarea dinamica a elementelor fizice (relief, clima, apa, sol), biologice si antropice, elemente care actioneaza unele asupra altora dand o rezultanta unica si nedisociabila intr-o continua evolutie; ca urmare, p. devine si partea cea mai sensibila a mediului, reflectand repede anumite schimbari ale sale. Unii geografi socotesc peisajul ca obiect al unei geografii globale, studiul său putându-se face la diferite nivele ale spatiului terestru: zona (in principiu se suprapune zonei climatice), domeniu (de obicei domeniu bioclimatic, care urmeaza imediat dupa zona — exemplu, domeniul mediteranean), regiune, geosistem, geofacies, geotop. Studiul peisajului, pentru fiecare din aceste trepte taxonomice, imbraca un caracter mai mult ecologic, fiecare treapta fiind definita prin: potentialul ecologic, punerea in valoare biologica si exploatarea sau amenajarea antropica. Fiecare unitate are un sistem de evolutie propriu, din care poate fi dedus sensul evolutiei viitoare (care tine, in principal, de procesele geomorfologice actuale, dinamica biologica, sistemul de exploatare antropica); sensul evolutiei actuale si viitoare a fost sintetizat pe trei directii: stationar, progresiv si regresiv; sub aspectul starii biopedologice sistemul de evolutie conduce, de asemenea, la trei situatii: biostazie, rhexistazie, heterostazie (v.) Sin. landschaft.

Lucian Drăguţ vede peisajul ca fiind “proiecţia vizuală a unor relaţii psihologice pe care omul le întreţine cu locul în care trăieṣte”. Aṣadar este un mod de a percepe un teritoriu sau observarea trăsăturilor ce-l caracterizează, este “o intindere ce se vede dintr-un singur aspect”.

Geograful francez R. Brunet notează că “Peisajul este, deci, o apariţie ṣi o reprezentare: un aranjament de obiecte vizibile, percepute de subiect prin intermediul propriilor sale filtre, umori ṣi scopuri”. Cu toate că anumite elemente ale peisajului pot sa nu fie supuse acţiunii directe a omului, acestea nu pot fi cuprinse sub denumirea de peisaj fara actiunea contemplativă a “măsurii tuturor lucrurilor”.

Peisajul geografic este privit ca o realitate coplexă, în care omul interacţionează cu mediul sau de viaţă. Acesta se prezintă ca o realitate duală având in aceeasi masura un caracter obiectiv (conţine elemente concrete, măsurabile) ṣi unul subiectiv (referitor la procesul de percepere). Peisajul geografic reprezintă structura spaţială exprimată printr-o fizionomie proprie individualizată ca urmare a interacţiunii factorilor abiotici, biotici ṣi antropici, care e valorificată în mod diferenţiat, în funcţie de modul în care este percepută.

CCMESI, (1996), afirma că peisajul reprezintă o porţiune dintr-un spaţiu percepută de populaţie şi al cărui aspect rezultă din interacţiunea în timp dintre mediul fizic iniţial, exploatarea biologică şi factorii antropici (rezultană a interrelaţiilor dintre componentele naturale şi activitatea antropică).

DEFINIȚIA  PERSONALĂ:

Peisajul reprezintă partea vizibilă a unui teritoriu/unei zone din care nu lipsesc factorii naturali ( relieful și clima), precum și factorii derivați ( antropici, hidrologici, solurile, vegetația, fauna și incendiile ), însă fără existența omului, peisajul geografic nu ar exista.